Care este rolul legii în lumea de azi?

Aceia care spun că nu există un scop pentru legea lui Dumnezeu în lumea de azi, nu înţeleg învăţăturile Scripturii cu privire la aceasta. Dumnezeu foloseşte azi legea pentru a-i face pe necredincioşi să-şi dea seama că sunt păcătoşi şi că au nevoie de un Salvator. Luaţi în considerare următoarele versete:
“De aceea, nimeni nu va fi considerat neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoaşterea păcatului.” (Rom. 3:20)
“În plus, Legea a venit pentru ca păcatul să abunde; dar unde păcatul abundă, acolo harul abundă şi mai mult” (Rom. 5:20)
“Astfel, Legea ne-a fost un pedagog spre Hristos, ca să fim neprihăniţi prin credinţă.” (Gal. 3:24)
“Ţepuşul morţii este păcatul şi puterea păcatului este Legea” (1 Cor.15:56)
“Căci, cine împlineşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” (Iacov 2:10)
Legea are un scop precis pentru lumea din ziua de azi dar nu în viaţa creştinului.

Cu privire la 1 Ioan 1:9, ar trebui sa ne mărturisim păcatele pentru a fi iertaţi?

Una din cele mai comune neînţelegeri în creştinismul de azi, este că trebuie să mărturisim continuu păcatele noastre pentru a fi iertaţi. Această credinţă este contrară cu întreaga învăţătură din Scriptură. Înseamnă aceasta că nu este importantă? Categoric NU! Nu ne opunem mărturisirii! Noi credem că, creştinii, trebuie să-şi mărturisească păcatele. Totodată credem că doctrina biblică despre mărturisire trebuie înţeleasă într-un mod corect.
„A mărturisi” este forma greacă a cuvântului „homologeo” care literal înseamnă „acelaşi cuvânt”. Cel mai comun este tradus cu „a spune acelaşi cuvânt”. Când noi mărturisim păcatele noastre lui Dumnezeu, intrăm într-un acord cu el că am păcătuit, în conformitate cu Cuvântul Său. Aşa că mărturisirea nu este a veni la Dumnezeu şi a spune: „Oh Doamne, am păcătuit, sunt murdar, întinat, stricat, nu sunt bun, te rog mai iartă-mă încă o dată!”. Adevărata mărturisire este aşa: „Tată, sunt de acord cu Tine că am păcătuit, mulţumesc că sunt iertat şi Te rog să îmi aminteşti de realitatea părtăşiei pe care cu adevărat o am cu Tine!”. Este important să înţelegem că mărturisirea este în primul rând pentru noi.
Când o persoană crede în Hristos ca Salvator personal, sunt iertate în mod total toate păcatele, trecute, prezente şi viitoare. Coloseni 2:13 spune: „Pe voi, care eraţi morţi în păcatele voastre şi în firea voastră necircumcisă, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate păcatele”. În această lumină, vedem că 1 Ioan 1:9 nu este o condiţie a promisiunii. Nu trebuie să păzim şi să mărturisim păcatele noastre pentru a fi iertaţi, ci ca şi creştini rămânem în iertarea lui Dumnezeu. Cuvintele pentru „iertare” sunt „hina aphei” în greacă şi la modul conjunctiv este „aoristao”, indicând un act singular cu rezultate infinite şi nu un proces. Când ne încredem în Hristos suntem iertaţi pentru totdeauna, mărturisirea este prevăzută pentru noi de harul lui Dumnezeu. Luaţi în considerare această traducere liberă a versetului din 1 Ioan 1:9 „Atât timp cât suntem de acord cu Dumnezeu că încă păcătuim, el ne aminteşte că încă este credincios şi drept că ne-a iertat deja toate păcatele noastre şi El într-un mod continuu ne menţine curaţi de orice nedreptate” (compară 1 Ioan 1:9 şi 1:7).

Dacă am fost iertaţi de păcatele noastre trecute, prezente şi viitoare când am fost mântuiţi, poate aceasta să ne ducă la un stil de viaţă păcătos?

Aceasta nu este o întrebare nouă. De fapt aceasta era preocuparea oamenilor din zilele lui Pavel, „să continuăm în păcat pentru ca harul să se înmulţească?” (Romani 6:1). Ajungând să înţelegem iertarea totală, niciodată aceasta nu ar trebui să-l conducă pe creştin la un stil de viaţă păcătos. În realitate, opusul trebuie să fie adevărat. Când un fiu de Dumnezeu îşi dă seama de iertarea sa totală înaintea unui Dumnezeu Sfânt, el nu va mai vrea să păcătuiască. Deşi este adevărat că cel creştin are libertatea de a păcătui dacă vrea, creştinul care are privirea pusă în Isus nu vrea să păcătuiască. Regulile, religiozitatea şi disciplina personală nu ne vor îndepărta de păcat, dar o relaţie de dragoste cu Isus, da, o va face!

Se presupune că trebuie să trăim/ păzim cele zece porunci azi?

Răspunsul la această întrebare este NU ! Chiar din timpul în care Dumnezeu a dat poruncile lui Moise în formă codificată, El ştia că umanitatea nu putea să le împlinească. Dar Dumnezeu a dat poruncile umanităţii pentru ca oricum, să-l aducă pe om pe genunchi prin frustrare şi pentru a-l face pe om să-L caute pe Însuşi Dumnezeu. Chiar sub Vechiul Testament, a fost dorinţa lui Dumnezeu ca fiinţele umane să aibă o relaţie personală cu El (Exod 13:7-16, Ps.37:4, Ier.9:23-24). Astăzi, Dumnezeu vrea ca focusul creştinului din Noul Testament să fie Hristos ca Viaţă, şi nu Legea codificată.

Isus a spus, învăţându-ne să ne rugăm, că dacă iertăm pe ceilalţi atunci Dumnezeu ne va ierta şi pe noi. Pare a fi o contradicţie, cum se împacă?

Rugăciunea Domnului (sau mai bine zis, rugăciunea model) se găseşte în Matei 6:9-13 şi în Luca 11:2-4. În aceste versete Isus învaţă că vom fi iertaţi doar dacă noi iertăm pe alţii. Aceasta pare a contrazice natura necondiţionată a harului şi a iertării absolute. Soluţia rezidă în a ne gândi la Isus slujind în planul răscumpărător al lui Dumnezeu. Isus a slujit sub lege. El a zis în Matei 5:17, „Să nu credeţi că am venit să desfiinţez legea sau profeţii; nu am venit să stric ci să împlinesc.”. În timpul lucrării Sale pământeşti, Isus a funcţionat sub Vechiul Legământ al Legii. Noul Legământ a fost iniţiat prin moartea lui Isus la cruce. Prin urmare, modalitatea noastră de a ne relaţiona cu Dumnezeu s-a SCHIMBAT după cruce şi iniţierea Noului Legământ. Aşa că creştinul, de această parte a crucii, este total iertat (trecut, prezent şi viitor) în momentul mântuirii.

Cum ajunge un om să înţeleagă harul lui Dumnezeu în viaţa creştină?

Plinătatea harului lui Dumnezeu în viaţa creştină nu se poate înţelege separat de revelaţia lui Dumnezeu. Unele din cuvintele cele mai profunde pe care Isus le-a spus se găsesc în Luca 10:21-22 - “În ceasul acela, Isus s-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.” Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu ştie cine este Fiul, în afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, în afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.”. Am ajuns să înţelegem adevărul spiritual numai în timp ce ne este revelat de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Revelaţia este o teamă spirituală a adevărului şi vine doar din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne revelează harul Său în timp ce noi Îl căutăm într-un mod umil. Vezi de asemenea Matei 16:16-17 şi Gal. 1:11-12.

Unii preferă să folosească cuvântul “a ilumina” în loc de “a revela” dar totuşi cuvântul “a revela” este mai complet pentru că înseamnă a scoate la lumină ceva ascuns.